5 mar. 2014

Rusia calcă în picioare integritatea teritorială a Ucrainei. Invadarea Estului ucrainean – pasul decisiv al lui Putin spre război


     Așa cum o dovedesc ultimele știri ce vin dinspre Ucraina, schimbarea pu-terii politice la Kiev nu a pus punct instabilității politice și manifestărilor anarhice ce au paralizat statul ucrainean mai bine de o lună. Schimbarea bruscă a opticii externe a Ucrainei de la Est la Vest a avut un dublu efect asupra societății ucrainene. Pe de o parte, aceasta a îndeplinit năzuințele celor convinși în viitorul european al țării, iar pe de altă parte, a aprins puternica opoziție a rușilor ucraineni și a rusofililor din regiunile de est ale Ucrainei și din peninsula Crimeea.
     Reacția virulentă a segmentului de populație rusă și rusofilă din Ucraina față de noua politică externă adoptată de Kiev este a priori o contestare a legitimității regimului politic interimar care l-a izgonit din țară pe președintele demis Ianukovici. Sensibilă la orice acțiune a puterii centrale de la Kiev și protejată de statutul special al autonomiei, peninsula Crimeea a declanșat campania de subminare a autorității politice de la Kiev care iată, aduce conștient de la sine un adevărat atentat la adresa independenței și integrității teritoriale a Ucrainei.

  Crimeea, eternul măr al discordiei, este ocupată de militari ruși  

     Întâmplarea ca anume cu peninsula Crimeea să se dea start ciopârțirii teritoriului ucrainean nu este deloc surprinzătoare. Apetitul de neoprit al Rusiei pentru cel mai valoros punct de la Marea Neagră reprezintă o constantă ereditară în mentalul rusesc de stat. De la Petru cel Mare și până în prezent obsesia stăpânirii peninsulei și a strâmtorilor Bosfor și Dardanele s-a conservat practic nealterată.
Cu toate că din 1783 Crimeea a fost stăpânită direct de Rusia imperială și apoi cea sovietică, peninsula a ajuns după destrămarea URSS în administrația străină a Ucrainei. Decizia din 1954 a liderului sovietic Nikita Hrușciov (ucrainean de etnie) de a subordona Crimeea administrației Republicii Sovietice Socialiste Ucrainene în semn de prietenie între Moscova și Kiev a privat Rusia post-comunistă de un tărâm care mai bine de două veacuri a fost reședința țarilor și a liderilor sovietici. Această anomalie (în concepția rușilor) a exprimat o perpetuă stare de frustrare la Kremlin care și-a găsit atenuarea în încheierea acordurilor militare între Kiev și Moscova privind staționarea flotei militare rusești în portul Se-vastopol pentru o anumită durată de timp.
     Afară de acordul încheiat în 1997 de președintele ucrainean Leonid Kucima și cel rus Boris Elțîn care permitea flotei ruse să staționeze pe țărmul Crimeii până în 2017 (acord prelungit în 2012 prin semnăturile lui Ianukovici și a lui Medvedev), cea de-a doua pârghie care leagă Rusia de Crimeea o reprezintă cele 60% de ruși din totalul populației peninsulei. Din punct de vedere etnic, Crimeea este mai mult rusească decât ucraineană sau tătărească. Pentru a face loc rușilor în peninsulă, liderii sovietici (în special Stalin) au supus tătarii din Crimeea unui amplu proces de deportări, așa încât realitatea actuală reflectă o consecință directă a politicii de rusificare a peninsulei în perioada sovietică.
     Având în vedere aceste nuanțe istorice, declanșarea crizei politice din ultimele zile în Crimeea ne apare mai puțin excepțională. Alegerea considerată ilegală de către Kiev a lui Serghei Aksenov în funcția de premier al Crimeii, mai mult decât o problemă ce ține exclusiv de aface-rile interne ale Ucrainei, constituie modalitatea legală prin care Rusia ,,se vede obligată’’ să se implice în stabilizarea internă a Ucrainei. Prin urmare, decizia lui Aksenov de a nu  supune Republica Autonomă Crimeea autorității centrale a Kievului și apelul său lansat președintelui Rusiei de a interveni în Crimeea pentru a stabiliza situația încordată din regiune reprezintă o tentativă de regionalizare a crizei politice interne din Ucraina prin atragerea Rusiei în această ecuație în calitate de pacificator.
Vladimir Putin răspunde apelului lansat de premierul Crimeii și comandă dislocarea a circa 6 mii de militari în Crimeea. La 1 martie Crimeea este ocupată în totalitate de militari ruși asistați de un convoi de blindate, camioane și elicoptere. Ocuparea peninsulei de către armata rusă este prima încălcare a integrității teritoriale a Ucrainei. Din acest moment, perspectiva și responsabilitatea declanșării unui război la numai 400 km de țărmul românesc aparține exclusiv de poftele lui Vladimir Putin.

  Declarația de război a lui Vladimir Putin: ,,Moscova își rezervă dreptul de a-și apăra interesele sale și a vorbitorilor de limbă rusă’’  

     Aprobarea din 2 martie pe care liderul de la Kremlin a obținut-o prin unanimitate din partea Consiliului Federației a oficializat intervenția militară în Ucraina în numele apărării cetățenilor ruși și a celor vorbitori de limbă rusă. Sub incidența acestei decizii cade nu numai Crimeea, ci și vastul est ucrainean unde protestele pro-ruse cer implicarea Moscovei până când situația încordată din Ucraina ,,se va normaliza’’. Normalizarea situației interne din Ucraina nu poate fi plasată într-un interval de timp definit, iar din acest motiv unda verde pe care Putin a primit-o din partea Camerei Superioare a Dumei de Stat este mult mai importantă ca mesaj decât ca argumentare.
     Primul mesaj pe care decizia invadării Ucrainei îl emite este faptul că Moscova nu recunoaște noile autorități de la Kiev pe care le consideră criminale și ultranaționaliste, Victor Ianukovici fiind tratat în continuare de către Kremlin drept președintele legitim al Ucrainei. Faptul că președintele ucrainean demis aflat la Rostov a declarat că Rusia ,,trebuie și e obligată să acționeze’’ acoperă invadarea te-ritoriului Ucrainei cu legitimitatea cererii sale exprese, iar în această ordine de idei Moscova și-a decis după bunul său plac metodele intervenției. Din punctul de vedere al Rusiei, intervenția trupelor rusești pe teritoriul vecinului său de la vest este mai mult decât legitimă și nu în ultimul rând necesară.
Mult mai important, deciderea formală a Kremlinului de a invada teritoriul Ucrainei generează o stare de frică și nesiguranță  vecinilor Rusiei care vor înceta să mai vadă Moscova ca pe un partener de încredere. În acest, declarațiile previzionare ale fostului președinte georgian Mihail Saakașvili susțin că ,,rușii doresc să construiască un coridor care va lega Abhazia, regiunea Krasnodar, Crimeea, Odessa, Nikolaev, iar apoi prin Republica Moldova spre Transnistria’’. În tendința de a lega între ele zonele conflictelor înghețate într-un singur teritoriu controlat de Moscova, Kremlinul va pune în aplicare aceiași strategie testată în 2008 în contextul războiului împotriva Georgiei. Așa cum susține Saakașvili, ,,vestea cea proastă este că Putin va întreprinde acțiuni în Crimeea. Vestea cea bună este că ucrainenii deja știu ce va face acolo. A testat asta în Osetia de Sud și Abhazia’’. Această strategie se rezumă la invocarea principiului protejării cetățenilor ruși aflați în străinătate (za rubejom) care, din câte putem observa, a fost pusă în practică în 2008 contra Georgiei și este reactivată acum în Crimeea contra Ucrainei.

  Rusia amenințată cu sancțiuni și izolare economică  

     Aprobarea intervenției militare în Ucraina de către Kremlin a ge-nerat un adevărat șoc la nivelul comunității internaționale. Imaginea de garant al păcii și securității internaționale în litera dreptului internațional pe care Rusia dădea impresia că și-o construiește a fost spulberată printr-o condamnare la unison a deciziei Kremlinului ce încălcă suveranitatea și integritatea teritorială a Ucrainei.
În acest context, anunțarea dispoziției de invadare a Ucrainei a zdruncinat din temelii relațiile ruso-americane. Recent, secretarul de stat american John Kerry a amenințat Rusia cu sancțiuni și izolare economică, iar unii deputați din Duma Rusească i-au cerut lui Vladimir Putin să recheme ambasadorul rus de la Washington după ce Barack Obama a declarat că Rusia va plăti niște ,,costuri’’ ca urmare a politicii sale. Pe aceiași lungime de undă se află Germania, Marea Britanie și Franța care califică decizia Rusiei drept o ,,amenințare potențial gravă la adresa suveranității, independenței și integrității teritoriale a Ucrainei’’. Canada se arată îngrijorată de acțiunile Moscovei și amenință Rusia cu boicotarea Summitu-lui G8 de la Soci, iar China, cel mai apropiat partener al Moscovei, s-a raliat poziției internaționale de neintervenție în afacerile interne ale Ucrainei.
     Cele două organisme puse în slujba păcii și securității internaționale, NATO și ONU, au fost la rândul lor receptive la recentele evenimente din Ucraina și Rusia. Mobilizată la nivel național în interior, Ucraina a cerut convocarea Adunării Generale a ONU pentru a stopa pericolul rusesc, pe când Polonia a propus convocarea Consiliului Suprem al NATO sesizând amenințarea Rusiei la granițele sale.
     Condamnarea practic în unani-mitate a politicii Rusiei aduce după sine o reevaluare a relațiilor dintre Rusia și Occident. Din moment ce criza din Ucraina este în continuă aprofundare, parametrii raporturilor dintre Moscova și Occident, putem spune, au revenit la indicii din 2008 când războiul ruso-georgian a aruncat Moscova într-o izolare internațională. Cu toate acestea, atât timp cât nu s-a tras nici un foc în Ucraina, există șansa unei remedieri fără consecințe nefaste a situației tensionate din Ucraina și nu este exclus că anume această stare de expectativă ne sugerează că destinul Ucrainei va depinde de un compromis între Rusia și puterile occidentale.

Mircea Raicu
mircea.raicu@info-sud-est.ro