20 feb. 2014

Prioritățile UE: lesbiene, homosexuali, bisexuali, transsexuali şi intersexuali


     Am mai spus şi în alte ocazii – iar pe măsură ce trec anii senzaţia mi se accentuează – faptul că nu mă mai simt confortabil în lumea în care trăim, că transformările sunt foarte rapide, mai ales în privinţa moravurilor sau a mentalităţilor. Viteza cu care ele se produc nu ar fi o problemă, dar multe dintre ele sunt inoportune, nu sunt, în niciun caz, o prioritate stringentă şi sunt impuse de o retorică tot mai agresivă a grupărilor socialiste, ecologiste sau de apărare a drepturilor minorităţilor.
     Experimentăm, cel puţin la nivel european, dar nu numai, o recrudescenţă a stângii pentru care mărturisesc că îmi este greu să găsesc raţiuni, altele decât cele economice.
     Bunăoară, se pare că Uniunea Europeană a reuşit să îşi rezolve şi să depăşească toate problemele şi neajunsurile cauzate de recesiunea economică, de birocratizarea excesivă, este împăcată, din punct de vedere al politicii ei externe, cu situaţia din Siria sau Ucraina, este mulţumită de felul în care evoluează relaţia cu Federaţia Rusă. Numai aşa se explică faptul că alege să prioritizeze alte domenii, să le acorde mai multă atenţie şi să propună soluţii, să emită recomandări pentru buna lor reglementare. Din moment ce pe data de 7 ianuarie, deci în primele zile ale anului, Comisia pentru libertăţi civile, justiţie şi afaceri interne a Parlamentului European a ales să aprobe un raport ce vizează minorităţile sexuale, înseamnă că problemele acestora sunt extrem de acute, iar rezolvarea lor nu suportă amânare.
     Este vorba de un raport asupra propunerii de rezoluţie a Parlamentului European referitoare la Foaia de parcurs a UE împotriva homofobiei şi discriminării pe motiv de orientare sexuală şi identitate de gen. Cu alte cuvinte, inclusiv datorită aprobării acestui raport, Parlamentul European va adopta o astfel de Foaie de parcurs care cere organismelor europene, în primul rând Comisiei, şi statelor membre să adopte şi să implementeze măsuri concrete privind comunităţile LGBTI (lesbiene, homosexuali, bisexuali, transsexuali şi intersexuali).
     Îngrijorarea oficialilor europeni a venit în urma unui sondaj LGBT realizat și publicat de Agenția pentru Drepturi Fundamentale în 2013 care a dat următoarele rezultate: 47% din persoanele LGBT s-au simțit discriminate sau hărțuite în ultimul an, lesbienele (55%), tinerii (57%) și persoanele sărace LGBT (52%), fiind cele mai susceptibile de a fi discriminate; 26% au fost atacate sau amenințate cu violență din cauza orientării lor sexuale sau a identității de gen (35% din rândul persoanelor transgender); numai 10% se simt suficient de încrezătoare pentru a raporta cazuri de discriminare la poliție și doar 22% au raportat cazuri de violență sau hărțuire; 32% sunt discriminate în ceea ce privește accesul la locuințe, educație sau la asistență medicală, bunuri sau servicii; iar 20% sunt discriminate în ceea ce privește angajarea sau ocupația (29% din persoanele transgender). Departe de mine gândul de a contesta acuratețea acestor date, însă, termenii în care sunt formulate nu mi se par clari. Se spune că persoanele LGBT „s-au simțit” discri-minate, adică este vorba de o percepție pur subiectivă a celor în cauză. Cu excepția celor care au fost agresați prin violență pentru orientarea lor sexuală (ceea ce trebuie condamnat și pedepsit potrivit legii), în cazul celor care s-au simțit discriminați, cum pot ei proba acest fapt? Cum se poate demonstra concret că un homosexual a fost discriminat în momentul în care a dorit să achiziționeze o locuință? Sau când a dorit să urmeze cursurile unei universități? Subiectivi fiind, și victime ale unor frustrări de moment, oricare dintre noi se poate considera discriminat pentru faptul că este bărbat sau femeie, în diferite circumstanțe.
Dar care sunt propunerile concrete ale acestei foi de parcurs? Legiuitorul comunitar consideră că UE nu dispune în momentul de față de o politică globală care să protejeze drepturile persoanelor LGBTI și, de aceea, invită statele membre să combată discriminarea pe motive de orientare sexuală sau identitate de gen. În primul rând, Comisia Europeană și statele membre ar trebui „să urmărească să informeze cetățenii cu privire la drepturile persoanelor LGBTI”, altfel spus, există cetățeni cu drepturi deja consfințite, dar există și persoane care ar trebui să beneficieze de un surplus de drepturi în virtutea faptului că aparțin unor minorități sexuale. De altfel, cu o altă propunere a aceluiași document, aceea de „aplicare a principiu-lui egalității de tratament între persoane, fără deosebire de religie sau convingeri, vârstă sau orientare sexuală”, este cât se poate de corectă, însă ea trebuie înțeleasă în sensul de a nu acorda drepturi sporite, suplimentare persoanelor LGBTI.
     Următorul capitol al Foii de parcurs lasă aceeași impresie prin prevederea conform căreia „organismele de promovare a egalității ar trebui să fie încurajate să informeze persoanele LGBTI, precum și sindicatele și organizațiile patronale, cu privire la drepturile lor”. Care sunt aceste drepturi, altele față de cele pe care orice cetățean le are potrivit legislației muncii din diferite state?
Există și propuneri referitoare la educație, fiind sarcina Comisiei „să faciliteze schimbul de bune practici între statele membre în domeniul învățământului formal, inclusiv în ceea ce privește materialele didactice”. Nu îmi este clar ce înseamnă aceste „bune practici”. Să fie ele cele din Franța și alte câteva țări occidentale unde cuvintele „mamă” și „tată”, „soț” și „soție” au dispărut din manuale? Sau poate ele se referă la acele ore de educație sexuală pentru niște copii care ar trebui să se bucure de o vârstă a inocenței?
     Mai departe, mă gândesc cum ar putea îndeplini sistemul românesc de sănătate – unul în care bolnavii își cumpără medicamentele de la farmacie pentru a se interna, în care medicii și asistentele fug la prima ocazie în occident – imperativele documentului european. El solicită „formarea cadrelor din domeniul sănătății” și efectuarea unor „studii privind problemele de sănătate specifice persoanelor LGBTI”. Mai mult decât atât, recomandările Comisiei pentru drepturile femeii și egalitate de gen sunt  halucinante. Ea sugerează că „persoanelor LGBT ar trebui să li se furnizeze opțiuni reproductive și servicii de fertilitate într-un cadru nediscriminatoriu”, iar mai departe „invită statele membre ale UE să ia măsuri adecvate pentru a se asigura că mai ales persoanele transsexuale au acces efectiv la servicii adecvate de schimbare a sexului, inclusiv expertiză psihologică, endocrinologică și chirurgicală în domeniul asistenței medicale pentru transsexuali”. Cu vădită jenă pentru propria-mi ignoranță întreb: ce sunt acele „opțiuni reproductive” pe care statul trebuie să le asigure? Asta în timp ce în maternitățile din România este un risc enorm să naști din cauza condițiilor și dotărilor.
Citesc mai departe și deja nu mai știu dacă sunt indignat sau oripilat. Ultima comisie invocată solicită statelor membre să își adapteze legislația privind familia „la modelele și formele în schimbare ale familiei de astăzi, precum și să includă posibilitatea pentru copii de a avea mai mult de doi părinți (su-blinierea autorului), deoarece acest lucru ar putea deschide cale pentru o recunoaștere mai mare a familiilor curcubeu și a familiilor LGBT.” Nu mai necesită comentarii.
     Cam acesta este viitorul pe care îl conturează și dorește să îl impună Uniunea Europeană, acela al „familiilor curcubeu” ai căror membri să dispună de „opțiuni reproductive” și ai căror copii să aibă „mai mult de doi părinți”. Deja mă simt jenat că am un tată și o mamă, că îndrăznesc să îmi imaginez că mă voi căsători cu o femeie.

Gabriel Stelian Manea
gabriel.manea@info-sud-est.ro