19 ian. 2014

UN PROFESOR, DESPRE SISTEMUL DE ÎNVĂȚĂMÂNT DIN ROMÂNIA:

„Salariul este mic, dar mai pică din alte părți“


     Este cât se poate de amuzant. E tămbălău mare, fraților, pentru că am aflat, abia acum, că se dau bani la școală. Este ceva nemaiauzit, nemaiîntâlnit în școlile din România ca profesorii să ceară banii, cadouri, favoruri, iar prinții să accepte situația ca fiind normală, firească. Haideți să fim serioși!
     Este o practică veche de zeci de ani și despre care știau, în egală măsură, autorități, profesori, elevi și părinți. Cine susține contrariul și se arată surprins, indignat, ultragiat, o face fie din ipocrizie, fie din populism.
Un prieten observa la un moment dat, cât se poate de just, că nu există cadre didactice care să își dea demisia și să părăsească sistemul de învățământ. Eu cunosc un singur caz: cel al autorului rândurilor de față. În ciuda nemulțumirilor salariale, a grevelor de protest și a revendicărilor sindicale neluate în seamă sau a căror rezolvare se amână mereu, chiar dacă reclamă mereu starea infrastructurii școlare și slabele dotări ale unităților de învățământ, se pare că dascălii din România țin cu tot dinadinsul să rămână în cadrul sistemului. Nimeni nu alege să îl părăsească din cauza neajunsurilor și a funcționării deficitare. Ba, aș spune că dimpotrivă, profesorii țin cu dinții să își păstreze posturile de care, altfel, spun că sunt foarte nemulțumiți. În fiecare an, la concursurile pentru ocuparea posturilor didactice, numărul de candidați este cu mult mai mare față de cel al locurilor disponibile; obținerea unui post se face prin aranjamente cu inspectorii, directorii, primarii (în cazul școlilor rurale), la fel și obținerea continuității; transferul la o unitate școlară mai bună, mai dotată, mai apropiată de casă, necesită apeluri la pilele din cadrul inspectoratelor sau al direcțiunii unității. Deci nimeni nu renunță, toți vor să rămână. Pare a fi o situație paradoxală, o fractură de logică între deplângerea permanentă a condițiilor mizere a profesorilor și dorința, eforturile lor evidente de a rămâne în cadrul sistemului.
     Și, totuși, nu este. Cine apucă să obțină un post în învățământ, mai ales să se titularizeze, se împacă cu ideea că până la pensie nu o să mai fie deranjat de nimeni și nimic, nu o să mai aibă grija locului de muncă, deci se bucură de o reconfortantă siguranță. Dascălii din România ar trebui să aibă curajul unui moment de sinceritate și să recunoască faptul că un post în învățământ este unul călduț, comod, confortabil. Nu contest că salarizarea, în unele cazuri, mai ales cel al debutanților, este insuficientă. Însă, pentru ceilalți profesori, cei cu oarecare vechime, remunerația este cel puțin rezonabilă, în acord cu efortul depus și rezultatele obținute, iar aceștia constituie majoritatea corpului didactic românesc. Dar salarizarea nu este totul, iar dacă recunoaștem că poate fi nemulțumitoare, trebuie să recunoaștem că există și alte aspecte care compensează acest minus. În primul rând, este vorba de un program de lucru lejer, flexibil și care, de cele mai multe ori, este personalizat după pretenții și mofturi individuale. În plus, chiar dacă vacanța elevilor nu înseamnă concediu pentru profesori, adevărul este că în aceste perioade, activitatea cadrelor didactice se rezumă la o socializare în cancelarie. Nu cunosc alt domeniu de activitate care să îngăduie angajaților un astfel de confort.
Apoi, ajungem la problema care ne-a pus pe jar la începutul acestui an, aceea a banilor, a cadourilor pretinse de profesori, oferite de părinți. Oportunitățile în acest sens sunt multiple: fondul clasei, fondul școlii, achiziționarea de material didactic, cadouri cu diferite ocazii, excursii, tabere, serbări etc. toate sunt ocazii de ciupeală, de bișniță, de câștig bănesc. Nu cred, în niciun caz, că toți profesorii se înjosesc în asemenea hal și fac de ocară ceea ce ar trebui să fie o vocație, nu doar o meserie. Cunosc oameni din sistem de o onestitate și o responsabilitate profesională ireproșabile. Dar cazul intens mediatizat al doamnei învățătoare Dana Blându, alte cazuri care vor fi scoase la iveală de dezvăluirile părinților și anchetele autorităților, dincolo de consecințele juridice și legale, dincolo de aspectele care țin de funcționarea sistemului, situația este dureroasă din punct de vedere emoțional. Mă număr printre cei care are convingerea că, pe lângă informație și cunoștințe, profesorii trebuie să ofere elevilor exemple de decență, bună cuviință și moralitate, cu atât mai mult cu cât școala de nivel primar, gimnazial și liceal nu are menirea de a crea specialiști pentru diverse domenii, ci conștiințe. Or, comportamente ca cel afișat de doamna Blându, insolența, tupeul golănesc, tocmeala de tarabă nu își găsesc locul într-o sală de clasă.
     În final, un cuvânt pentru părinți. Exemplele pe care ei le aduc acum la cunoștința presei sau a autorităților și revolta lor pot părea întârziate și ne putem întreba de ce a durat așa de mult. Dar este bine și așa. Este cazul ca părinții să afle că au tot dreptul să pretindă din partea cadrelor didactice măcar respect și nicidecum afișarea unei atitudini suficientă și superioară. Este momentul ca toți să înțeleagă că școala nu este a profesorilor și pentru profesori, ci este a elevilor și părinților.

Gabriel Stelian Manea
gabriel.manea@info-sud-est.ro