10 dec. 2013

Succesul industriei produselor „de post“ și noile obiceiuri dinaintea Crăciunului


     A existat o vreme, nu neapărat a copilăriei mele, dar, oricum, o vreme veche, când sărbătorile de iarnă (excluzând revelionul, care nu este o sărbătoare și nu ar trebui marcată ca atare) erau pregătite, întâmpinate și petrecute altfel. Însă, lumea s-a schimbat, noi ne-am schimbat, renunțând, conștient sau involuntar, la ceea ce era vechi și împrumutând, de aiurea, ceea ce ni s-a părut mai modern.
     Fără a avea ceva împotriva modernității, a evoluției, chiar și a moravurilor, aș spune, că totuși, sunt momente, domenii, sărbători, obiceiuri, mentalități și practici în care ar trebui să fim conservatorii cei mai reacționari; în asemenea măsură de conservatori ar trebui să fim când vine vorba despre sărbătorile pe care le așteptăm în curând, în primul rând, marele praznic al Nașterii Domnului.
     Pentru creștini, Crăciunul este, de departe, cea mai frumoasă și cea mai așteptată sărbătoare a anului bi-sericesc, deși nu cea mai importantă, aceasta fiind Învierea Domnului, cea pe care se întemeiază întreaga noastră credință. Crăciunul, însă, pare să fie preferat de creștini din mai multe motive: este o sărbătoare care amintește de bucuria sinceră și nevinovată a copilăriei; îndeobște, este asociată cu ideea de a oferi și a primi cadouri; Crăciunul este învăluit de o aură de magie (nu în sens ocult) care bucură sufletul.


     Dar pentru a ne bucura mai mult de sărbătoarea Crăciunului, ea trebuie pregătită și întâmpinată într-un mod special, așa cum Biserica a rânduit, iar tradiția celor bătrâni a statornicit. În primul rând este vorba despre post, despre urcușul duhovnicesc, spiritual, chiar trupesc pe care un creștin trebuie să-l parcurgă, ca atunci când ajunge în vârf, bucuria lui să fie îndreptățită. Desigur, cel mai important post este cel sufletesc (să postim de păcate scriu îndreptarele de spovedanie), un post extrem de dificil, de aspru, pe care doar cei îmbunătățiți îl pot ține cum se cuvine. De aceea, nu mă voi referi la el, nefiind vrednic de a mă face dascăl, dar voi scrie, în schimb, despre postul alimentar, unul mai ușor de ținut, dar deformat și acesta. În puține cuvinte, scopul postului a-limentar este acela de înfrânare și supunere a poftelor trupești, pentru ca, în ființa omului, dimensiunea spirituală să aibă întâietate. Ideal ar fi ca, impunându-ne restricții trupului, să ne hrănim sufletul. Într-o traducere în termeni mai des folosiți în vremurile noastre, dar străini tradiției creștine, am spune că postul este și un exercițiu de voință, de autodisciplinare. Însă, în nici un caz, postului nu îi este îngăduit a vătăma sănătatea omului, iar pentru aceasta Biserica a rânduit, mai ales în acest post al Crăciunului, dezlegări la pește, la bună vreme, dar și dezlegări pentru cei bolnavi, pentru bătrâni și copii, pentru femeile însărcinate.
În condițiile acestea, în care postul alimentar trebuie asumat ca atare, sunt intrigat de succesul de piață pe care îl au așa-numitele „produse de post” care abundă în rafturile magazinelor: salamuri, cârnați, cașcaval, lapte, toate „de post”. Înțeleg că ele au devenit o industrie, că satisfac interesele comerciale ale unor companii și ale marilor magazine, dar nu satisfac exigențele duhovnicești ale postului. Desigur, din punct de vedere al compoziției, al ingredientelor, pot accepta că ele nu conțin nimic de proveniență animală, dar dacă numai acesta ar fi criteriul unui post ținut cu evlavie, ar fi foarte ușor. În schimb, noi ce facem? Ne înșelăm pe noi înșine, ocolim pos-tirea, încercăm să îl înșelăm pe Dumnezeu, căutând mereu substituți pentru carne, pentru lapte, pentru alcool, astfel încât să nu simțim nicio lipsă. Practic, încercăm să ne ușurăm urcușul, fără să înțelegem că acesta este scopul lui, de a fi, pe alocuri, aspru, abrupt, greu de parcurs, dar pe care, dacă ni l-am asumat, trebuie să îl ducem fără a căuta o cărare mai scurtă. „Produsele de post” tocmai asta sunt, o potecă mai accesibilă, mai lină, pe care o trecem cu mai puțin efort și mai puțină nevoință, dar care, la final, ne împiedică să trăim deplinătatea bucuriei.


     În al doilea rând, constatăm – eu, unul cu adâncă tristețe – că Sfânta Sărbătoare a Crăciunului a fost redusă la o isterie consumeristă care îi bucură pe comercianți și le oferă subiecte jurnaliștilor comozi, lipsiți de talent și imaginație. Nașterea Domnului a fost împuținată  în bogăția ei de semnificații spirituale în asemenea hal, încât ea nu se mai sărbătorește în Biserică, apoi în fa-milie, ci printre rafturile magazinelor, la coada de la casele de marcat (adevărul că ce alt loc mai bun pentru a fi în comuniune cu aproapele sau pentru a socializa?!), deci la mall. Nu vreau să fiu înțeles greșit, nu am nimic împotriva oferirii de daruri, evident simbolice, familiei și celor apropiați; nu mă opun nici măcar ideii de Moș Crăciun, toate contribuind la atmosfera care a făcut din Crăciun cea mai îndrăgită sărbătoare. Totuși, nu pot să îmi reprim câteva întrebări, cu totul retorice, care reapar în fiecare an. Oare darurile oferite familiei și prietenilor sunt mai folositoare acestora sau celor lipsiți de familie și prieteni? Oare toate acestea pot fi, cu adevărat, faptele milosteniei creștine? În rest,... un Crăciun cu liniște și pace!

Gabriel Stelian Manea
gabriel.manea@info-sud-est.ro