11 nov. 2013

Sacrificiile Serbiei în numele aderării la Uniunea Europeană


     Anunțarea demarării negocierilor de aderare a Serbiei la UE la începutul lui 2014, în esență, un fapt predictibil care nu surprinde prin amploarea sa din punct de vedere formal, reflectă o importantă problematică a evoluției politicii europene în contextul actual.
     Legate între ele direct și logic, devenirea Croației membră cu drepturi depline a UE la 1 iulie, organizarea Summit-ului de la Vilnius din 28-29 noiembrie și declanșarea negocierilor de aderare pentru Serbia și Turcia converg spre concluzia că Bruxelles-ul și-a asumat un rol activ în relațiile sale cu vecinătatea statelor terțe în perspectiva firească a extinderii Uniunii Europene. În acest context, relațiile dintre Serbia și UE ajunse la nivelul decisiv, merită o atenție deosebită datorită prezenței unor factori externi și interni care pot influența semnificativ target-ul final al politicii externe al autorităților de la Belgrad.

Serbia a ales UE din rațiuni economice

     Politica externă a Serbiei în ultimii ani este caracterizată de un pragmatism de stat și de o atitudine politică decisă în ceea ce privește necesitatea ralierii Serbiei la un pol de putere important. Sârbii au înțeles că tendințele integratoare nu numai că nu vor ocoli Serbia, dar că vor și exercita o presiune asupra  fostei republici iugoslave, în primul rând din punct de vedere economic. Încercuită din 2007 de Uniunea Europeană, la sud-est și nord-est prin Bulgaria și România, la nord prin Ungaria, iar începând cu 2013 la nord-vest prin Croația, senzația de izolare a economiei sârbești prin   standarde diferite a generat teama unei compromiteri a potențialului economic propriu.
     Inevitabil, aspirațiile de integrare în structurile UE (privită mai întâi economic, apoi politic) au prins contur în rândul societății civile sârbe animate în mare parte de relațiile bune promovate de Belgrad cu polul central de putere din cadrul UE, Berlinul. În ansamblu, atitudinea pro-europeană domină și astăzi în Serbia, însă, din cauza unor certe repere, societatea sârbă (implicit politicul) se află într-o stare de polarizare severă ce  diluează din convingerea comună în viitorul european.

Dezintegrarea și recunoașterea independenței Kosovo

     Un prim reper, de altfel, laitmotivul deschiderii ,,porților’’ UE pentru Serbia vizează problema kosovară. În 2008 provincia sârbească Kosovo populată în majoritate de etnici albanezi își declară independența față de Serbia cu asentimentul Occidentului și în ciuda nerecunoașterii Belgradului, producând astfel, frisonul cronic în relațiile Serbiei cu Bruxelles-ul. De fapt, poziția Serbiei față de Kosovo este direct susținută de Spania, Grecia, România și Cipru,  state membre ale Uniunii Europene și ale NATO (cu excepția Ciprului) care, confruntându-se cu scenarii analoage (mișcările de secesiune din Țara Bascilor și Catalonia, disputa greco-macedoneană asupra confuziei în jurul numelui de ,,Macedonia’’, demersul spre autonomie al comunității maghiare din Transilvania și problema Ciprului de Nord) nu au recunoscut independența fostei provincii sârbești.
     Din cauza lipsei unanimității de poziție în rândul statelor UE față de Kosovo, nu există nici un mecanism prin care Bruxelles-ul ar putea constrânge Serbia să recunoască noul stat balcanic. Cu toate acestea, un capitol de bază în contextul negocierilor de aderare va fi obținerea garanției unei poziții binevoitoare și constructive a Belgradului față de Pristina. Acest obiectiv propus ar fi maximal pentru UE dat fiind faptul că provincia Kosovo generează emoții istorice prin simbolistica care îi este atribuită de ,,leagăn al civilizației sârbești’’. Prin urmare, și istoric, și politic, Kosovo este o problemă de o sensibilitate profundă pentru Belgrad care izvorăște din ambele sale dimensiuni.

Aderarea la NATO, un alt apel la emoție istorică

     Aproape o cutumă, majoritatea statelor care au devenit membre ale UE au aderat în prealabil la NATO pentru a obține experiența democrației necesară aderării la structurile europene. Mult mai important, NATO a constituit cadrul instituțional internațional care a permis noilor state membre să-și coa-guleze politica externă și de apărare într-un nod comun în baza unor principii care vin să consolideze democrația și colaborarea acestora. Și, cum toate statele foste comuniste ale UE au trecut în perioada de preaderare prin ,,laboratorul’’ NATO, o asemenea perspectivă nu este interzisă Serbiei, ci chiar imperativă. Tendința Belgradului de a se apropia de structurile nord-atlantice este evident, o nouă testare a pulsului sârbesc față de istoria recentă. A-titudinea negativă de condamnare a NATO ca structură criminală este omniprezentă în rândul sârbilor avându-și originea în drama trăită de Iugoslavia la sfârșitul anilor 90’. Intervenția NATO în Kosovo în 1999, care a pus capăt masacrării albanezilor de către autoritățile de la Belgrad a produs un răsunet puternic în rândul populației sârbești. Mai întâi de toate, în lipsa unei autorizări a intervenției din partea ONU, NATO s-a dedat unui exces care avea să-i știrbească grav din popularitate: bombardarea Belgradului civil a produs o rană pe care sârbii nu o pot uita și, probabil, nici ierta. Iarăși, apelul la emoție, la Kosovo, este nu numai inevitabil, dar și necesar pentru a înțelege în complexitatea sa factorul subiectiv ce obstrucționează apropierea Serbiei de UE. Altfel spus, atât timp cât sârbii nu vor ierta Occidentul pentru traumele cauzate lor (adică, atât timp cât nu se vor rupe de trecutul recent), aderarea la UE se va impune ca un obiectiv disputat, parțial legitim și nu ca unul unanim și conciliant.

Ce facem cu Rusia?

     Nu este o noutate, ,,pionul’’ Rusiei în Balcani este Serbia, stat cu care Moscova este legată în numele unor tradiții seculare mai mult cultural-spirituale decât economice. Originea slavă comună, credința ortodoxă și alfabetul chirilic constituie liantul relațiilor politice foarte apropiate dintre Serbia și Rusia întreținute, fără exagerare, în spiritul fraternității. Fără a se deroga de la acest statut în raporturile sale cu Kremlinul, Belgradul a privit dintotdeauna Rusia ca pe o protectoare a intereselor și a valorilor sale indife-rent de epocă (mai puțin relația frățească este manifestată în trecutul comunist al celor 2 state).
     O dovadă a acestui fapt îl constituie intrarea Rusiei în Primul Război Mondial împotriva Imperiului Austro-Ungar după ce Viena a declarat război Belgradului ca urmare a asasinării arhiducelui Franz Ferdinand la Sarajevo de un student sârb. În peisajul contemporaneității, dovada sprijinului rusesc pentru Serbia este omniprezentă. Fără a menționa eforturile sterile ale fostului președinte rus Boris Elțîn de a stopa invazia Occidentului în conflictele din Iugoslavia anilor 90’, Rusia ajunge să încheie chiar în primăvara anului curent un Parteneriat Strategic cu Serbia prin care este prevăzută intensificarea relațiilor economice prin infuzia de capital rusesc în economia sârbească și dezvoltarea proiectului gazoductului ,,South Stream’’ în care Serbia să joace un rol de bază. Având garan-tată adeziunea afectivă de neam și cultură față Rusia, Serbia încearcă să exploateze și economic bunele relații cu Kremlinul. Pe de altă parte, nici președintele rus Vladimir Putin nu este împotriva sporirii prezenței rusești în Balcani, pe care Belgradul o interpretează ca pe un viitor rol al Serbiei în balansarea intereselor UE și Rusiei în favoarea sa. Aceiași logică a pragmatismului politic Serbia o manifestă (pe lângă UE) și în relațiile cu Rusia, iar înțelegerea fenomenului e simplă: la momentul actual, interesele economice dictează politica externă a Belgradului. Odată ce aceasta este pro-europeană, rezultă că Serbia nu vede Rusia decât ca o sursă economică limitată, iar sacrificiul ,,prieteniei rusești’’ e bineînțeles o decizie politică forțată decât una firească și națională.

Mircea Raicu
mircea.raicu@info-sud-est.ro