21 nov. 2013

Evoluția politicii de securitate a Rusiei de la Elțîn la Putin și obsesia redobândirii statutului de ,,mare putere’’ a Moscovei


     Colapsul Uniunii Sovie-tice în 1991, așa cum afirma Vladimir Putin, ,,cea mai mare catastrofă geopolitică a secolului XX’’, a produs o serie de fenomene politice regionale și globale care vor influența direct noua
ordine a lumii prin redefinirea fostului spațiu dominat de comunism.
     Pe lângă dispariția bipolarismului și, implicit, a triumfului lumii capitalist-liberale asupra comunismului, instaurarea unui proeminent vid de putere în spațiul ex-sovietic va constitui dovada certă a erodării Moscovei ca pol de putere. Avansul evident al Occidentului condus de SUA și tendința acestuia de extindere spre fostele zone de influență ale Kremlinului va impune necesitatea de regândire a politicii externe a Federației Ruse ca entitate statală succesoare Uniunii Sovietice, fenomen centrat în mare măsură pe dimensiunea securității interne și externe a noului stat.

Principiile tradiționale în gândire rusească a securității

     Abandonarea bruscă a ideologiei marxist-leniniste a privat Federația Rusă de o bază teoretică ce ar putea proiecta politica externă și de securitate a Moscovei pe termen lung și în concordanță cu realitățile postcomuniste. Revenirea la cutumele de gândire a securității Rusiei devenea, în acest sens, o inspirație reușită pentru noua argumentație teoretică a politicilor de stat invocate.
     Prima tradiție în gândirea rusească a securității este complexul fricii față de dușman, sentimentul de a fi înconjurat de dușmani avându-și originea în invaziile asupra Rusiei a mongolilor, francezilor și a germanilor. În strânsă legătură cu cea precedentă, a doua caracteristică o constituie dorința obsesivă pentru securitate, care se exprimă însăși prin expansiune și crearea zonelor tampon (de exemplu, Pactul de la Varșovia). A treia direcție tradițională de gândire emană de la sentimentul de superioritate, care este exprimat în legătură cu unicul statut al Rusiei și al rolului său conducător în lume. Așa numita teorie ,,a III-a Romă’’ – calitatea de a fi avangarda politico-religioasă (după ce Roma și Constantinopol au încetat să-și exercite acest rol) a revenit în mentalul de stat rusesc pentru a replasa Rusia pe piedestalul său de odinioară în raport cu Vestul. A patra aserțiune, mai mult de factură internă, este faptul că rușii nu au nici o moștenire de tradiție democratică, ci dimpotrivă, de servitute față de stat. Conversată în format administrativ, această realitate se transpunea în organizarea pe verticală a statului, centralizarea pu-terii Kremlinului și implementarea politicii de securitate internă, în dauna restrângerii instituțiilor democratice.

Configurarea politicii de securitate sub Elțîn

     În prima parte a anilor 90’, dezvoltarea politicii naționale de securitate a Rusiei demonstra o percepție realistă în a considera situația socio-economică internă drept cel mai mare pericol la adresa statului. Pentru a îmbunătăți acest aspect, politica externă promovată de primul președinte al Federației Ruse, Boris Elțîn, era orientată în special către Vest. Prin urmare, politica externă rusă se axa pe cooperarea internațională, timp în care mij-loacele ne-militare a politicii internaționale dictate de Kremlin au devenit prioritare.
     Cu toate acestea, dinamici internaționale emergente au determinat (re)conversiunea politicii externe și de securitate rusești într-un mod drastic. Conflictele armate din fosta Iugoslavie, în contextul cărora NATO și-a demonstrat poziția dominantă în securitatea internațională prin folosirea forței (în Bosnia și Kosovo), tendința organizației euroatlantice de extindere spre est, dar și desfășurarea celor două conflicte în Cecenia (1994-1996 și 1999) au forțat Kremlinul să înțeleagă că, încă o dată, Rusia se confruntă cu provocări mi-litare deopotrivă interne și externe. În consecință, ambele fenomene au reaprins atitudinea anti-occidentală rusească ca formă de comportament statal, favorizând în același timp aspirația elitelor rusești de redobândire a statutului de superputere deținut de fosta URSS, ca modalitate de a scoate Rusia din dificultățile interne și externe apărute. Lipsită de o bază economică solidă ce ar susține statutul de superputere, mijloacele militare – în special arsenalul nuclear, au devenit cel mai bun instrument de îndeplinire a obiectivelor politice. Aversiunea față de politica de securitate promovată de Occident, combinată cu obsesia dobândirii statutului de superputere, a determinat Rusia să se focuseze asupra CSI (Comunitatea Statelor Independente, fost spațiu de dominație sovietică) politic, economic și militar ca zonă de interes strategic prioritar pentru Moscova.

Rolul lui Vladimir Putin în reconfigurarea politicii de securitate a Rusieiîn secolul XXI

    În mod cert, noul președinte rus Vladimir Putin își va lăsa amprenta personală asupra politicii externe și de securitate a Rusiei într-un mod categoric. De fapt, meritul său de bază în acest sens a constat în îmbrățișarea atitudinii de stat anti-occidental formulată la sfârșitul anilor 90’ și dezvoltarea sa conformă cu realitatea internațională a noului secol, într-o poziție contrapusă Vestului. În acest fel, confruntarea expresă dintre Rusia și Vestul Occidental însemna pentru Putin calea oportună de recuperare a mult râvnitului statut de superputere.
     A priori, intrarea Rusiei în poli-tica internațională ca actor important se putea realiza prin pârghiile instituționale internaționale pe care Moscova le poseda. În această privință, prioritatea în politica externă rusească a constituit-o Consiliul de Securitate al ONU. Prin această intrare, Moscova a refuzat rolul conducător în politica internațională a instituțiilor afară de Consiliul de Securitate al ONU, hotărâre determinată de obiectivul consolidării poziției sale internaționale. Dreptul la veto a reprezentat principalul mijloc ce-i acorda Rusiei puterea de a bloca rezoluțiile neconvenabile, astfel încât, prin statutul său de membru permanent al Consiliului de Securitate, Rusia obținea o independență vitală față de dominația Occidentului (NATO) în politica internațională.
     O cauză fundamentală ce a influențat reformarea politicii de securitate a Rusiei a reprezentat-o problema Caucazului de Nord. Mai precis, atacurile teroriste cecene din 2002 (Nord – Ost) și 2004 (Beslan) au impus elitei politice rusești necesitatea reformării mijloacelor de luptă împotriva terorismului. Într-un mod firesc, terorismul ca întruchipare a unui dușman comun (invizibil și universal), atât pentru Rusia cât și pentru Occident, a constituit cauza în numele căreia cele două părți s-au apropiat, iar dovadă certă a acestui fapt o va reprezenta condamnarea la nivelul ONU a luării de ostatici (solicitare făcută de Rusia, prin care Moscova a internaționalizat conflictul din Cecenia și, implicit, și-a legitimat acțiunile în Caucazul Rusesc).
     În pofida colaborării în lupta împotriva terorismului ca fenomen global, Rusia lui Putin și-a conservat o poziție de confruntare cu SUA și NATO, în special. Acest fapt se explică prin creșterea influenței structurii euro-atlantice asupra statelor Europei Centrale și de Est, influență ce va deveni totală și va aduce cu sine ,,amenințări reale’’ la adresa securității Rusiei. Instalarea bazelor americane în România și Bulgaria și a scuturilor anti-rachetă în Polonia și Cehia (cât și România), toate în calitatea lor de state membre NATO, reprezintă dovada clară a pierderii ,,bătăliei geopolitice’’ în Europa, însă, forțează Rusia să-și concentreze politicile de încorsetare asupra ceea ce semnifică ,,miza Ucrainei și a Georgiei’’ (state aflate actualmente într-o balansare între Est și Vest). În acest sens, mecanismele Kremlinului de a bloca o eventuală avansare a NATO (implicit, a UE) înspre coasta sa, insuficiente, dar eficiente în esență, arma energetică și conflictele înghețate din Abhazia, Osetia și Crimeea, exprimă atuurile proiecției de securitate a Rusiei în proximitatea sa est-europeană, în contextul internațional actual.

Mircea Raicu
mircea.raicu@info-sud-est.ro