21 nov. 2013

Ce a uitat să ceară studențimea revoltată?

6% pentru Educație, burse sociale mai mari, dar nici o reacție la plagiatul lui Ponta

     După profesori și cadre medicale, în săptămâna din urmă a venit rândul studenților să protesteze, să scandeze, să organizeze marșuri pe bulevardele capitalei, în fața instituțiilor publice și în centrele universitare din țară. Ei au solicitat alocarea a 6% din PIB pentru Educație, așa cum prevede Legea Educației, scăderea taxelor de școlarizare și de cazare în cămine, creșterea subvențiilor pentru cămine și cantine cu 30% și creșterea fondului de burse, în special a burselor sociale. Deci nemulțumiri și solicitări de natură materială, ceea ce nu este nimic rău.
     Sunt, însă, două observații pe care protestul mi le-a provocat. Desigur, aceste revendicări studențești pot fi îndreptățite, nemulțumirile lor pot fi înțelese, aș spune chir că, pe undeva, am putea fi chiar solidari cu ei. Cu alte cuvinte, strigătul lor, fără a fi unul prea puternic, este totuși, legitim.
     Chiar și așa, am avut senzația că ceva lipsește din cadrul acestor proteste, am avut impresia că dintre revendicările lor au lipsit puncte importante, pe care, cel puțin eu, unul, le vedeam indispensabile pentru o mișcare a studențimii nemulțumite. La finalul zilei, nu am rămas nici impresionat, nici marcat, nici convins de proteste, astfel încât, studenții nu mi-au trezit sentimentul solidarității, cu atât mai puțin empatie.
     În primul rând, protestul studențesc nu a avut consistență, consistență numerică. O mișcare revendicativă, chiar dacă se dorește pașnică, se impune și impune prin forța numărului, prin dimensiunea mulțimii, prin argumentul cantitativ. În lipsa acestora, revendicările pot fi justificate, pot fi îndreptățite, legi-time, dar riscă să fie ignorate, ba chiar să rămână necunoscute și, deci, nesatisfăcute. Pe undeva, este normal - iar istoria mișcărilor sindicale și revendicative cred că o dovedește - ca factorul de decizie politică să fie impresionat, iar apoi sensibilizat, doar de argumentul numărului, de amploarea strigătului de nemulțumire și să rămână impasibil în fața unor justificări raționale sau emotive. Nu știu dacă este cinic, dar este cert că numai gloata revoltată, numai mulțimea excitată impresionează și, mai important, numai ele au potențialul de a clătina scaunul unui funcționar, ministru sau prim-ministru; abia în fața unei asemenea amenințări politicul va reacționa.
     Potrivit unor date oferite de Institutul Național de Statistică, în 2011, cel mai mare centru universitar era București, cu circa 222.000 de studenți, urmat de Cluj cu apro-ximativ 57.000 de studenți. La nivel național, în anul universitar 2010-2011, numărul studenților era de 673.000. Desigur, până în 2013 se prea poate ca aceste estimări să fie la un nivel și mai scăzut, ceea ce nu explică numărul extrem de scăzut de participanți la protestul de săptămâna trecută, doar câteva mii. Or, o asemenea rată de participare ridică o problemă serioasă în privința solidarității și unității printre studenți. Mi se pare evident că, în acest moment, nimic nu ne dovedește că studențimea din România are o conștiință de sine distinctă. Ea nu simte că este și nici nu se înfățișează restului corpului social ca fiind un grup distinct, cu nevoi și revendicări speciale și urgente, cu ambiții, așteptări și idealuri înalte. Poate mai grav este faptul că studenții nu se văd ca fiind o forță socială care să solicite și să impună schimbări, să ofere soluții și să propună linii directoare pentru viitor. Ne place să credem că studențimea va oferi viitoarea elită politică, economică, culturală a acestei țări, dar, în această perspectivă, ea trebuie să își arate de pe acum potențialul, calitățile, să ofere garanții că își poate asuma o asemenea sarcină.
     În al doilea rând, protestul de săptămâna trecută m-a dezamăgit și sub un alt aspect. Se presupune că educația superioară trebuie să fie una a calității, a excelenței, iar la acestea se ajunge prin efort individual, prin muncă cinstită, care să ducă la rezultate oneste. Din acest punct de vedere, nu am auzit nicio lozincă, niciun strigăt de nemulțumire din partea studenților, care să condamne situația, de-a dreptul inimaginabilă, că în fruntea guvernului se găsește un plagiator dovedit. Premierul României și-a încununat perioada de pregătire intelectuală cu un plagiat, adică un furt intelectual, și a așezat la baza carierei profesionale același plagiat. Nu îmi plac șabloanele și, deci, nu voi spune - deși așa este - că fapta premierului dă un prost exemplu fiecărui student din țara asta; îmi place să cred că studenții români au mai multă minte și își aleg mai atent modelele. Dar voi spune, însă, că plagiatul premierului decredibi-lizează și subminează întreaga paradigmă după care se ghidează sau ar trebui să se ghideze învățământul, formația intelectuală, parcurgerea pașilor în carieră. Acest furt arată că se poate și așa, că munca onestă nu mai oferă garanții pentru succes, că există o cale mai scurtă până în vârf.
     De aceea sunt dezamăgit de lipsa de atitudine a studenților. Din moment ce nicio voce nu s-a ridicat sau nu s-a auzit împotriva acestei anomalii, să înțeleg că ei, studenții români, sunt împăcați cu fapta lui Victor Ponta, doctor în drept?

Gabriel Stelian Manea
gabriel.manea@info-sud-est.ro

1 comments:

Si daca nu era Ponta era Boc. Ma doare capul cu protestele astea...