19 iul. 2013

„Canalul morții”. Din amintirile deținuților închiși la Canalul Dunăre-Marea Neagră (I)


Zilele acestea se împlinesc 60 de ani de la sfârșitul unuia dintre cele mai odioase experimente carcerale din România comunistă: Canalul Dunăre-Marea Neagră. Puțin sunt cei care știu că prima încercare sistematică de construire a unei căi navigabile care să scurteze drumul între Dunăre și Marea Neagră s-a făcut între anii 1949-1953. 

     Dar, departe de a fi numai un mare proiect hidrografic sau economic, Canalul a reprezentat o metodă perfectă pentru regimul comunist de exterminare a adversarilor politici. Astfel, de la Cernavodă și până la Capul Midia, pe tot traseul canalului, acesta era presărat cu mai multe lagăre (colonii era denumirea oficială) de muncă forțată, în care erau internați cei considerați „dușmani ai poporului”. Unele dintre aceste lagăre, în care au pătimit zeci de mii de deținuți politici, au rezonanțe sumbre și azi: Peninsula-Valea Neagră, Poarta Albă, Coasta Galeș, Noua Culme sau Capul Midia.
     Împlinindu-se, deci, cei 60 de ani, ar fi util un exercițiu de adu-cere aminte a ororilor petrecute în acele lagăre, a suferințelor îndurate de zeci de mii de oameni. Vă propunem, deci, pe parcursul următoarelor ediții, o rememorare a unor aspecte, de cele mai multe ori cutremurătoare, din viața deținuților politici închiși în lagărele de la Canal, toate reprezentând mărturii ale celor care au avut de suferit.  Vom începe cu ceea ce am putea numi regimul muncii, pentru că, fără teama de a exagera, construcția canalului a încercat să fie făcută doar cu lopata și târnăcopul.



     Sosiți de la alte închisori din țară, deținuții erau aruncați direct pe șantiere, așa cum amintea Nicole Valery Grossu: „La o oarecare distanţă, zăceau în dezordine uneltele lăsate în seara din ajun: târnăcoape, hârleţe, lopeţi. Am văzut cum femeile se năpustesc spre aceste instrumente de tortură. Unele unelte erau mai bune decât altele, mai noi şi mai bine ascuţite; altele erau ru-ginite sau aveau mânerul prea mare, fiind deci mai greu de mânuit şi cerând un efort fizic mai mare. (...) Eu aveam o roabă. Şi o tot în-cărcau. Până îţi trăgeai răsuflarea sau îţi ştergeai nasul, era plină. Când era umplută de mai să dea pe dinafară, trebuia să o împingi până la vreo sută de metri depărtare, trecând peste o groapă pe o scândură îngustă pe care
de-abia îţi puteai ţine echilibrul, şi când ajungeai de cealaltă parte s-o goleşti. Apoi, fără să te opreşti, trebuia să te întorci făcând echilibristică pe o altă scândură. Convoaiele de roabe încărcate mergeau într-un sens, iar cele goale în celălalt.” După două zile şi două nopţi de călătorie chinuitoare, epuizaţi fizic - mărturisea Teohar Mihadaş - „încolonaţi, târându-ne hoiturile după noi, am ajuns la locul de muncă, lângă o fabrică de ciment, nu departe de podul cel mare. Ni s-au dat imediat lopeţi, târnăcoape, roabe, hârleţe. Exact aici trebuia să fie unul din capetele Canalului. Am lucrat nevolnici până târziu, după orele şase, încărcând vagoane şi
ne-am întors cu celelalte brigăzi la colonie.”
     Un chin în plus era drumul făcut dimineaţa spre şantier şi seara la întoarcere, drum ce putea avea şi câţiva kilometri şi care se făcea, cel mai des, pe jos. O altă deținută își amintea că „după ce am trecut de poartă şi după ce fiecare rând de câte opt a fost bine numărat, am fost încadrate de o mulţime de miliţieni, care stăteau cu puştile îndreptate spre noi. (...) Lângă ieşire drumul era uscat, dar mai departe se vedeau urmele ploilor recente. Pământul devenea din ce în ce mai mocirlos. (...) În jurul nostru, câteva femei, pierzându-şi pantofii prin noroi, dădeau drumul la câte o înjurătură.”  Mai mult, acest drum trebuia făcut în stilul marşurilor cazone ale armatei. „Oamenii erau obligaţi să le cânte, atât la plecarea pe şantiere, cât şi la reîntoarcere în lagăr.”
În ceea ce priveşte munca propriu-zisă de construire a Canalului, aceasta a fost în cea mai mare parte manuală, chiar şi după sosirea unor utilaje din U.R.S.S. Efortul pe care deţinuţii trebuiau să-l depună era enorm şi depăşea, de multe ori, li-mitele biologice, cu atât mai mult posibilităţile fizice ale deţinuţilor. Un alt fost deținut, Puiu Năstase povestea că „Frontul de lucru era o zonă plină de pietre. Nu puteai săpa, trebuia să utilizezi târnăcopul, apoi sapa şi lopata, iar pământul şi pietrele erau încărcate în roabe şi duse la o distanţă de circa 100 m pentru a fi puse apoi în vagoane. Se lucra în echipe de doi: Unul utiliza târnăcopul, hârleţul şi lopata pregătind pământul, iar celălalt îl încărca în roabă şi îl transporta.” Deci pământul săpat era încărcat în roabă, o roabă, cu jug, aşa cum îşi amintea Ion Prodan; un deţinut se înjuga, iar altul ţinea coarnele, şi astfel era dusă la locul de descărcare.


     Pe alt șantier, la Cernavodă, bacurile erau încărcate cu nisip sau arocament tot de deţinuţi. „...trebuia să întindem dulapi peste căpriorii de pe mal până pe punţile scunde ale bacurilor. Pentru această lucrare era nevoie să intrăm în apa rece a Dunării, dis-de-dimineaţă, apă care ne trecea peste umeri, ca să fixăm schelele de suport. (...) începeam căratul cu roaba, trebuind să parcurgem circa 25-30 de m peste apă, unde era ancorat bacul. (...) De câte ori nu cădeam cu roabă cu tot în apă şi de câte ori nu eram pălmuiţi de miliţieni, pentru ceea ce ei numeau ne-glijenţă fără scuză sau act de sa-botaj...”.
Desigur, deţinuţii erau folosiţi şi la alte lucrări, în brigăzi de constructori pentru baracamente sau la amenajarea căii ferate. De exemplu, la colonia Culmea, Ion Prodan a lucrat la terasamentul căii ferate şi la montarea traverselor şi a şinelor. Nu era deloc o muncă uşoară: „...ca să mutăm 1 km de cale ferată desfăceam calea ferată în zece tronsoane de câte 100 de m. Între două traverse intra câte un om şi astfel, 100 de oameni se înşiruiau între cele două şine. La comanda brigadierului ridicam cu toată puterea. (...) La ultima manevră se vedea solidaritatea şi omenia dintre noi. Dacă unul n-ar fi ridicat cu toată forţa şi n-ar fi pus umărul, porţiunea ce-i revenea lui se lăsa pe spatele celui din faţă care nu ar fi reuşit să ducă şi a doua povară, şi în felul acesta toată brigada ar fi fost doborâtă la pământ. Ca şi cum munca în sine nu era destul de dificilă, condiţiile atmosferice specifice Dobrogei îngreunau mai mult sarcina deţinuţilor. Bucur Brașoveanu povestea cum în timpul iernii, pentru a se apăra de gerul dobrogean, mai ales la Midia, lângă Mare, deţinuţii foloseau hârtia sacilor de ciment. „Dimineaţa ne trezeam cu vreo două ore mai devreme începând echiparea – respectiv – înfăşura-rea în hârtia de sac. Ne înfăşuram mai întâi mijlocul, bustul, apoi picioarele (...) Din bucăţi de pături şi prelate am improvizat «tuzluci» (un fel de pâslari), legaţi cu zdrenţe ca să se ţină de picioare...”
     Așa se face că, după o zi de muncă, „oamenii păreau sfârşiţi de orice energie. Pe feţele lor nu se putea vedea niciun reflex psihic; nici zâmbet, când omul ar fi încercat să-l schiţeze, nici grimasă, doar cute adânci care începeau să se piardă şi ele într-un fel de ţesut care apăruse pe faţa tuturor. Dacă am fi murit în clipa aceea toţi am fi avut masca ultimă anonimă”, cum spunea Ion Cârjă.

Gabriel Stelian Manea
gabriel.manea@info-sud-est.ro