5 iul. 2013

ATENȚIE, REGIZORI! Centrul Constanței ar putea fi cel mai bun decor pentru filmele de război!


     Marți, 2 iulie 2013. Plin sezon estival, zi însorită. Am ocolit aglomerația și zgomotul de manele și bituri minimaliste ce învăluie stațiunea Mamaia de la sud spre nord și am hotărât să ne plimbăm prin centrul Constanței. Am ales promenada Ștefan cel Mare, zona unde în trecut se strângea lumea bună, boemă, unde puteai găsi cele mai fashion magazine, unde te puteai răcori cu cea mai bună înghețată.
     Am pornit agale de la Poșta mare și ne-am îndreptat pașii spre magazinul Tomis, primul mall al Constanței. O zonă frumoasă, care nu și-a pierdut ultima fărâmă de magie. Mai regăsești vechi magazine care îți aduc aminte de trecut, de perioada frumoasă în care toate drumurile duceau pe Ștefan. Ceasornicăria fraților armeni Aris și Edi încă mai există, însă și-a restrâns mult activitatea, probabil din cauza concurenței de peste drum. Așa este în capita-lism, trebuie să fii puternic ca să reziști.
     După ce am admirat ceasurile vechi din vitrină, ne-am îndreptat spre pasaj, pentru a traversa strada Mihai Viteazu. Încă de la prima scară coborâtă, semnele nu au fost bune. Nici mirosul, nici imaginile proiectate în fața noastră și nici chiar auzul unui cântec ce ascundea multă durere nu ne dădeau motive să ne continuăm plimbarea. Dar am îndrăznit. Am pășit, ne-am strâmbat, am încercat cu greu să respirăm, dar într-un final am reușit să traversăm pasajul mizer, căptușit de gunoaie și îmbibat în urină. De aici, frumoasa noastră plimbare s-a transformat într-o corvoadă vizuală și olfactivă, pasajul fiind doar poarta de intrare către partea întunecată a promenadei de pe Ștefan. Și vă spuneam de cântecul pe care l-am auzit la intrarea în pasaj: „Noi suntem români“ ieșea dintr-un piept puternic a unui bărbat îmbrăcat prost, murdar, care avea o cutiuță cu doi lei în fața sa. Tristețea lui parcă voia să spună că nu ne îndreptăm în direcția bună. Și iar am îndrăznit. Am urcat scările și parcă am intrat într-un decor realizat dinadins pentru un film de război din anii `70.

Schele nesupravegheate, abandonate în centrul promenadei


     Nu am putut să nu observăm cum, într-o zi de marți, pe la ora trei, niște schele din lemn erau lăsate de izbeliște, fără ca nimeni să fie prezent pe șantier. Fără gard de protecție, fără zonă de delimitare, acest sens de mers era pur și simplu sufocat de ciment, gunoaie și var, pietonii trebuind să ocolească larg pentru ca nu cumva să se desprindă vreo bucată de construcție. Mai mult, am căutat cu privirea plăcuța informativă cu privire la șantierul în lucru, însă n-am reușit să o găsim. Cert este că, la cum arătau schelele și prelata care se întindea pe jos, se pare că lucrările de modernizare țin de ceva vreme și nu cred că se vor termina în curând. Am înghițit în sec, am înjurat printre dinți, fără să știm pe cine, și ne-am continuat aventura pe promenada de pe Ștefan.

Slalom printre gropi, săpături și olițe de noapte 


     Și nu ne-a fost ușor să o facem. În loc să admirăm „frumusețile“ zonei, am fost nevoiți să mergem cu capul în pământ, atenți la săpăturile și gropile ce împânzeau trotuarul dalat. Nu știm ce lucrări se executau, de către cine, sau care era scopul acestora, dar puteai zări din doi în doi pași fose nesemnalizate, cratere sau mormane de pământ.  În acel moment ne-a venit ideea. Tranșee, baricade, capcane: un decor perfect pentru un film de război, sau de ce nu, o reconstituire impecabilă a orașelor franțuzești de la 1789, din timpul Revoluției Franceze. Gloanțele și protestatarii erau singurele amănunte care lipseau. În rest, o realizare de excepție. Și am continuat triști, după o mică discuție despre peisagistica zonei, să ne îndreptăm spre capătul promenadei marcat de fostul magazin Antoniadis.

Pericol de desprindere a unor bucăți de zidărie sau cornise


     Am crezut că surprizele neplăcute s-au terminat aici însă aveam să ne înșelăm. O clădire „falnică“ se înălța în dreapta noastră, afumată și prăfuită de timp. Am asemănat-o cu o Dacie 1300, veche, pe care românul inventiv o lega cu sârmă atunci când se strica ceva. Cam așa era și această clădire: fără geamuri, cu lemne bătute în cuie și plase de sârme ce atârnau de la fostele terase. Sus, spre cer, fâlfâiau niște plase imense, de data aceasta din material textil, care, pesemne, mascau cândva urâțenia clădirii. Și mai era ceva: o plăcuță mică, atârnată de o ușă, pe care puteai citi: „Pericol de desprindere a unor bucăți de zidărie sau cornise“. Ne-am bucurat că eram înștiințați de pericolul iminent, însă, din nou, a trebuit să facem o buclă largă pentru a ocoli acest pericol, fiindcă nici aici nu exista vreun un gard care să delimiteze zona periculoasă.

Panouri publicitare cu neoanele în vânt


     Finalul plimbării noastre a fost, de asemenea, învăluit în nesiguranță, peisaj dezolant și nepăsare.
Am observat, spre norocul nostru, de departe, un panou publicitar imens, din care au mai rămas numai neoanele, care erau bălăngănite destul de agresiv de vântul ce șuiera prin ruinele bulevardului Ștefan. Periculos? Am scrâșnit din nou din dinți, am ocolit pentru a treia oară iminentul pericol și am părăsit zona pietonală. Ne-am uitat cu tristețe în urmă, am promis că vom împărtăși sentimentele pe care le-am trăit în timpul plimbării noastre prin centrul Constanței și am regretat nespus că nu am ales stațiunea Mamaia. Manelele, aglomerația, chiciurile și fetele în bikini de pe faleză nu ar fi putut să ne omoare.

Cristian Andrei Leonte
cristian.leonte@info-sud-est.ro