3 mar. 2013

Cum au ajuns Roosevelt, Kennedy și Reagan președinții SUA, grație propagandei prin presă?




     Cine a zis că presa este a patra putere în stat s-a înșelat! Istoria ne-a demonstrat că celebrul citat al lui Napoleon se confirmă de fiecare dată în cazul oamenilor politici: „Trei ziare ostile sunt mai de temut decât 1000 de baionete”.
     În România, ori de câte ori și-a propus, presa „a pus” și „a dat jos” președinți, parlamentari și primari. Călin Hentea ne-a demonstrat, dacă mai era cazul, într-un articol extrem de interesant publicat în Revista Historia, rolul pe care presa l-a jucat în viața a trei dintre cei mai importanți președinți ai SUA.
 

Franklin Roosevelt şi discuțiile cu americanii „la gura sobei”

     Proaspăt instaurat în Biroul Oval de la Casa Albă, preşedintele Franklin Delano Roosevelt s-a adresat pentru prima dată prin radio americanilor, pe 12 martie 1933, deschizând seria celor treizeci de „fireside chats” - discuţii la gura sobei. Astfel, președintele încerca să explice poporului american, pe un ton cald și părintesc, strategia pe care a ales-o în cele mai importante momente ale vremii, de la criza economică și până la război.  Rezultatele nu au întârziat să apară: după 1932, Roosevelt a câştigat în continuare alegerile prezidenţiale din 1936, 1940 şi chiar pe cele din noiembrie 1944, atunci când pierderile umane americane erau considerabile pe ambele fronturi.
   

Presa a ascuns americanilor faptul că președintele era țintuit în scaun cu rotile

     Preşedintele F.D. Roosevelt a fost unul dintre cei mai influenţi şi longevivi lideri ai secolului XX și s-a priceput de minune să țină legătura cu poporul său. La fel cum s-a priceput să își ascundă handicapurile fi-zice și intențiile politice. Din miile de fotografii din arhive, doar în câteva se poate observa handicapul președintelui.


Televiziunea, cel mai bun prieten al lui Kennedy

     Încă înainte de a deveni preşedinte, Kennedy a avut frecvente apariţii la televiziune, în care şi-a promovat opiniile, dar mai ales telegenica sa imagine de tânăr politician de Massachusetts. Televizi-unea, ca mediu preferat de comunicare, a fost pentru preşedintele Kennedy în anii ’60 ceea ce a fost radioul pentru F.D. Roosevelt în anii ’30. „Kennedy a ştiut mai bine ca orice om politic al vremii sale să se servească de mass-media şi în special de televiziune. Pentru prima dată în istoria Statelor Unite, sub preşedinţia sa, televizi-unea a fost invitată să petreacă o zi întreagă la Casa Albă pentru a filma tot ce se petrece acolo”. Kennedy a ținut 64 de conferințe de presă (adică una la 16 zile!), fapt ce l-a transformat într-unul dintre cele mai vizibile figuri politice ale vremii. 


Președintele „de teflon”

     Ronald Reagan era a-lintat de presă ca fiind „marele comunicator”, datorită talentului și a experienței sale actoricești, prin care s-a dovedit a fi mai eficace decât predecesorii săi. Reagan a contribuit mult la redactarea discursurilor sale, în care s-a folosit de multe elemente din retorica lui Roosevelt. Reagan nu și-a ascuns problemele de sănătate, comparativ cu Roosevelt. După realegerea sa în 1984, analizându-i prestaţiile televizate în confruntarea cu contracandidatul său Walter Mondale, psihologul Brian Butterworth a concluzionat că Reagan suferea de „o demenţă senilă incipientă”. Aceasta însă nu l-a împiedicat să aibă un constructiv dialog internaţional cu mult mai tânărul lider sovietic Mihail Gorbaciov, care a dus la încheiere oprirea cursei înarmărilor nucleare, încheierea Războiului Rece şi în final la colapsul URSS.Unii specialiști îl consideră pe Ronald Reagan cel mai abil propagandist de la Casa Albă, fiind apreciat de aceștia ca unul dintre cei mai importanți și influenți opt președinți ai SUA. Una dintre membrele Congresului l-a poreclit foarte expresiv pe Reagan „președintele de teflon”, pentru că indife-rent de greșelile pe care le făcea, președintele ieșea nepătat, la fel ca materialul respectiv.


Andreea Pavel
andreea.pavel@info-sud-est.ro