23 sept. 2012

Unul dintre supravieţuitorii Gulagului sovietic trăieşte în Mamaia Sat!



Născut printre turcii dobrogeni şi salvat de un german din Cobadin

Pe nea Marin îl ştiu, mai ales, toţi copiii din Mamaia Sat. Îi ştiu nucile, corcoduşele şi mersul greoi de fiecare duminică dimineaţa la biserică. Dar nimeni nu-i bănuieşte greu încercata viaţă sau faptul că, odată cu bastonul şi spatele-i încovoiat, acest bătrân cu privirea senină poartă cu sine o poveste fascinantă. Un destin neobişnuit s-a încăpăţânat să-l smulgă din sudul Dobrogei şi să-l arunce tocmai în inima Gulagului sovietic, în aceeaşi Karaganda care l-a „găzduit“ şi pe celebrul Soljeniţîn.
Povestea lui nea Marin este emblematică pentru armonia interculturală din Dobrogea. Născut în 1922 în Valea Ţapului şi copilărind în Lespezi (ambele în comuna Dobromir, jud. Constanţa), unde trăiau alături vreo 30 de familii de români şi 150 de familii de turci, Petre Marin îşi aminteşte cum, încă din şcoala primară, mergea la geamia din centrul satului să frecventeze cursurile de limba turcă oferite gratuit românilor. La nici 21 de ani împliniţi, tinereţea sa este suspendată brusc, prin încorporarea în armata regală, în 1943. 
Ce urmează poate deveni oricând scenariu de film. Ajunge pe frontul de Răsărit în vara lui 1944, după care, la scurtă vreme, intervine actul de la 23 august: România devenea, din inamic, proaspăt aliat al URSS. Ce a urmat? Nea Marin împreună cu batalionul său sunt luaţi prizonieri de către sovietici. Iniţial, li s-a promis că vor merge la Botoşani, unde i-ar aştepta regele Mihai (!) să le dea câte o „zapiska“, o hîrtie, care să ateste că se pot întoarce la casele lor. Iar „momeala“ nu degeaba purta nume rusesc: intenţia Moscovei era cu totul alta. Ajunşi la Botoşani, pe prizonieri îi aşteptau un lagăr de tranziţie spre coloniile de muncă din URSS şi câte-o gamelă acoperită de o pojghiţă neagră. Neagră de...? „Dă gărgăriţe“, vine prompt răspunsul. Tânărul Petre de atunci a aruncat-o la fel de dezgustat ca mine, acum. De la Botoşani, convoiul prizonierilor trece la Bălţi, şi, mai departe, în Ucraina. O imagine extrem de sugestivă din lagărul de la Doneţk: prizonierii germani, separaţi de ceilalţi, refuzau hrana, dorind să-şi grăbească astfel moartea. Urmează, timp de trei luni, o muncă istovitoare şi promisiuni de repatriere, după care transferul  în Karaganda, în centrul Kazahastanului, unde se afla celebrul lagăr „Spassk 99“ pentru prizonieri străini. Nea Marin îşi aminteşte mersul zilnic până la mină, prin „bazarul rusesc“, plin de căruţe şi cămile. A coborît la 2000 de metri sub pământ, pentru prima dată, în noaptea de Crăciun a lui 1944. Avea cel mai periculos post: pe direcţia de înaintare, la ciocanul pneumatic: „dacă nu puneai întărituri, se surpa“. Ceea ce s-a şi întâmplat: galeria s-a surpat, iar el a scăpat ca prin minune, după ce doar ce refuzase să mai înainteze. Datorită acestui mic gest de frondă, va scăpa, cu ambele picioare rupte, dar cu viaţă. Salvarea i-a venit de la un medic german originar din Dobrogea. Neamţul se născuse la Cobadin şi fusese luat pe front de nazişti, căzând şi el prizonier. Acesta, în doar 5 minute, l-a şi pus pe conaţionalul său în gips de la brâu în jos, lucru pentru care doctorii sovietici l-ar fi lăsat să aştepte ore sau chiar zile. Astfel, picioarele i-au fost salvate, şi viaţa odată cu ele.
Pentru că nu se eschivase de la munca în mină (şi asta, singur o spune, datorită suplimentului de pâine primit), nea Marin va fi „ividenţiat“ în fişa personală, fapt ce se va dovedi esenţial în repatrierea sa. La finele lui noiembrie 1946 ajunge în ţară şi este şocat când, la Focşani, se vede „cazat“ temporal tot într-un lagăr: „ţara românească nu mai e a noastră“. În final, eliberat, are parte de o ultimă păţanie memorabilă în gară la Bucureşti. Deoarece la plecarea din Karaganda fusese obligat să-şi cedeze călduroasa pufoaică prizonierilor japonezi, îmbrăcând în schimb haină militară niponă, proaspătul repatriat va fi atenţionat de un „ceferist“ cu privire la bunele intenţii ale unor „inşi“: „Vezi că ăştia vrea să te dezbrace!“. Astfel că prima noapte de libertate şi-o petrece dormind în gară, aşteptând trenul spre Constanţa. 
Viaţa nu i-a fost uşoară nici mai târziu: alege să se stabilească în 1976 în Mamaia Sat, dar aici, la doar un deceniu distanţă, avea să primească o ultimă mare „lovitură“ din partea comuniştilor: sistematizarea satului şi mutatul la bloc, în Năvodari, unde puţin a lipsit să nu moară „de inimă rea“. „Aşa a vrut Dumnezeu“, rezumă simplu, în doar patru cuvinte, o viaţă cât un secol. 

Georgiana Ţăranu