23 sept. 2012

Un deceniu pierdut al Europei


Din anul 2008 Europa se confruntă cu cea mai gravă criză financiară din ultimele opt decenii. O bună parte a creşterii economice accelerate care a urmat sfârşitului Războiului Rece a devenit istorie iar societăţile europene au început să constate că simplul act al consumului, ca factor de dinamism, pare a fi o mare amăgire. Este greu de crezut că în anii imediat următori se vor găsi soluţii
eficiente de revenire la un model sănătos de evoluţie.
Clasa politică europeană nu face faţă acestei situaţii. Vreme de câteva decenii, după al Doilea Război Mondial, societatea liberă a continentului a fost anesteziată la umbra securităţii
militare asigurate exclusiv de S.U.A. şi s-a împrumutat de la viitor fără niciun scrupul. Lipsite de griji, statele europene au promovat cu ostentaţie politici sociale generoase, au susţinut eliminarea sistemului moral-religios de valori şi au modelat conştiinţe în spiritul multiculturalismului, fără ca emigranţilor să li se ofere altceva în afara pachetelor sociale. Modelul calvinist de responsabilizare a implicării fiecăruia, cheia primatului absolut al continentului european în afacerile mondiale vreme de secole, a fost înlocuit.
Reuşita prin muncă a devenit derizorie în Europa de vreme ce aproape toate guvernele,
indiferent de orientare politică, au susţinut şi realizat dezindustrializarea continentului şi transformarea acestuia într-un imens teritoriu turistic, punctat covârşitor cu sectoare de servicii, foarte specializate şi menite să satisfacă exclusiv o viaţă tihnită.
Generaţii succesive de europeni au fost instruite în cultul partizan al activităţilor obşteşti, civice,
sociale şi mai puţin în ideile creatoare ale muncii, implicării directe în instaurarea sau menţinerea unor valori perene. Vă mai aduceţi aminte nefericitele perioade de „destindere” din istoria Europei în vremea în care jumătatea răsăriteană a continentului trăia în tirania totalitarismului comunist? Guvernele occidentale erau extrem de încântate să primească şi să trimită experţi şi oameni politici în vizite reciproce, salvând în felul acesta aparenţele.
Acolo unde corupţia endemică şi tirania abia disimulată a unei clase politice impotente (vezi cazurile Italiei, Greciei, Portugaliei dar nu numai) stabileau fracturi cu civilizaţia tradiţională a Europei, Occidentul a ales ascunderea gunoiului sub preş. Intrarea acestor state în Europa monedei unice (şi a altora, precum Spania, Irlanda) s-a făcut strict în continuarea unei propagande nefericite, anume aceea că acest continent ar fi unul omogen din punct de vedere cultural, mental şi social. Nimic mai fals, nimic mai neadevărat.
Aceste situaţii au fost plătite, îndelung, prin asistenţa socială fără egal în lume până într-acolo încât
Uniunea Europeană s-a transformat rapid în ceea ce un cotidian din Polonia, „Rzeczpospolita”, numea drept „o mumie socialistă”.
Scadenţa a sosit. State care până ieri nu erau decât simple pieţe de desfacere (China comunistă, India, Brazilia, Africa de Sud, Indonezia, Coreea de Sud, Chile) stabilesc astăzi cursul burselor şi al
fluxurilor economice, financiare şi comerciale iar lumea şi-a mutat interesul în zona Pacificului. Pare, însă, că Europei îi este imposibil să accepte transformarea într-un factor decizional fără importanţă în lumea de astăzi. Şi, mai mult, zecilor de milioane de europeni le este
imposibil să creadă că socialismul instaurat peste tot continentul, după al Doilea Război Mondial, a murit.

Florin ANGHEL