10 aug. 2012

Nici primarii, nici politicienii nu sunt uşă de biserică


În niciun caz un primar nu trebuie să fie un politician. Prostul mers al administraţiei locale româneşti este cauzat de două mari neajunsuri: politizarea şi absenţa descentralizării.
O descentralizare reală a administraţiei locale nu o văd realizabilă în viitorul imediat. Sunt prea multe obstacole ce ar trebui înlăturate. În primul rând, lipseşte voinţa politică, deşi acesta este un punct care se regăseşte în programul oricărui partid şi guvern. Cred că principala condiţie a descentralizării este aceea ca veniturile generate de o regiune sau comunitate să rămână pe loc, fără a fi transferate la bugetul central, iar apoi, redistribuite. Însă factorii centrali ai deciziei politice nu îşi doresc acest lucru. O asemenea reformă ar echivala pentru ei cu tăierea crăcii de sub picioare, lipsindu-se în mod voluntar de posibilitatea alocării banilor publici pe criterii politice, partinice sau chiar de infracţionalitate economică organizată. Personal nu cunosc niciun politician suficient de curajos şi cu o asemenea viziune reformatoare. În plus, politicienii de la centru preferă să păstreze sub control un instrument ca primarii, care să răspundă prompt şi fără prea multe comentarii la directivele de partid sau guvernamentale. Ce guvern ar renunţa la controlul asupra administraţiei locale, când edilii sunt indispensabili în campanii electorale, dezbaterii publice sau influenţarea unor licitaţii?!
În al doilea rând, aş spune că nici administraţia locală însăşi nu se arată prea dornică şi prea grăbită spre descentralizare. Sigur că primarilor – căci despre ei este vorba în principal – le surâde perspectiva de a controla total decizia la nivelul comunităţilor lor, dar par a avea teamă să îşi asume şi responsabilităţile care decurg de aici. De pildă, o descentralizare autentică ar însemna ca administraţia locală să îşi chivernisească în mod judicios veniturile şi cheltuielie, să atragă investiţii şi fonduri externe pe diverse proiecte. Însă acest gând dă frisoane multor primari şi funcţionari, astfel încât, ei se complac în situaţia mult mai confortabilă de a cere şi aştepta alocări de la bugetul central.
Cred că primarii sunt folosiţi de către parlamentari, miniştri, prefecţi, preşedinşi de consilii judeţene, şefi de partide la multe matrapazlâcuri, dar mai cu seamă în procesul electoral, iar aceasta şi pentru că edilii înşişi îşi doresc acest lucru şi, de multe ori, fac exces de zel în a se implica în campanii şi în desfăşurarea votului. Sunt  conştienţi că numai aşa au şanse de a fi oarecum privilegiaţi atunci când banii publici vor fi distribuiţi către localităţi.
Deci nu aş face din primari nişte victime ale comportamentului satrapic practicat de miniştri sau parlamentari. Nici unii, nici alţii nu sunt uşă de biserică, iar relaţia dintre un parlamentar şi primarii din colegiul său electoral este reciproc profitabilă şi, de cele mai multe ori, falimentară pentru cetăţeni. Privită din exterior, relaţia pare un soi de asociere mafiotă, bazată pe permanente pertractări tranzacţionale dubioase din care ambele părţi profită politic şi economic. Dacă, totuşi, există primari care se simt violaţi în raporturile lor cu reprezentanţii puterii centrale, cred că îşi merită soarta ca unii care nu înţeleg că autoritatea lor nu emană de la centru.

Gabriel Stelian Manea